Articol Selfpower
Cu și despre iubire în comunicarea cu propriul copil
„Mi-am crescut copiii lăsându-i să-şi trăiască firesc atât copilăria, cât şi adolescenţa. Nu au învăţat să citească de timpuriu. Calităţile lor, cu care mă mândresc, sunt calităţi morale. Nu mint, nu înşală, nu sunt niciodată falşi. Un om frumos e greu de învins. Asa i-am pregătit pentru viața. (Constantin Chiriță, Cireșarii)
Dragi părinți,
Mesajul meu vine mai mult ca un semnal de alarmă, observ o nevoie de performanță care se accentuează din ce în ce mai mult la nivelul societății, un soi de performanță care mai mult robotizează și nimicește funcțiile emoționale ale individului, făcându-l un robot care încearcă să bifeze o serie de obiective care cu siguranță nu îi aparțin lui, aparțin societății, părinților, oricui altcuiva, dar nu lui, individului în sine, a cărui viață în fapt îi aparține. De aici vin si seriile de disfuncționalități si tulburări prezente la nivelul întregii populații care se intensifică din ce în ce mai mult.
Văd tot mai multe cazuri (de la cele care se prezintă la cabinet, până la o simplă ieșire într-un parc) în care discuțiile dintre părinți și copii sau chiar între copii, toate au în plan principal următoarele aspecte: ce trebuie să facă copilul pentru a performa la școală, cum poate lua note mai mari decât fiul/fiica prietenilor X de familie, cum copilul va fi pedepsit pe viitor din cauză că nu a fost de acord să participe la nu stiu ce cursuri suplimentare după cele 6-8 ore petrecute la școală și după ce a încheiat bineînțeles lecțiile la unul dintre instrumentele impuse de către părinți împreună cu învățătoarea/diriginta etc.
Scopul primar al copiilor este acela de a se juca, prin joc se dezvoltă toate componentele necesare în vederea unei dezvoltări armonioase, prin iubire și acceptare din partea părinților și a mediului cu care ia contact va învăța să se iubească pe sine, să se accepte și să facă alegerile corecte pentru el, obiective care îi aparțin lui, nu celorlalți și astfel acest lucru asta va conduce la un viitor adult implinit și sănătos.
Din păcate această superficialitate în raportul cu copiii o observ chiar și la nivelul interacțiunii specialist – copil/individ. La momentul actual există o sumedenie de afecțiuni în literatura de specialitate, astfel că există o tendință de a diagnostica copilul cu diverse tulburări fără a se lua în calcul natura copilăriei în toată profunzimea sa, fară a se accepta că actualul curriculum educațional are majore deficiențe și că nu poate fi luat ca punct de reper, nu se acceptă aceste aspecte și printr-o evaluare superficială se riscă un diagnostic greșit, iar aici vorbim despre viața unei ființe umane, cu asta cred că se spune totul, nu-și mai au rostul alte comentarii.
Cei mai mulți dintre părinții pe care îi întâlnesc nu s-au întrebat niciodată ce-și dorește copilul cu adevărat (și aici nu vorbim despre întrebări de genul „ce îți dorești de Crăciun?”), ce îi trezește bucuria acelui copil, în prezența cui se simte liber și care îi sunt alegerile in viața de zi cu zi.
Sistemele educaționale din țări precum Finlanda (recunoscut ca fiind unul dintre cele mai bune din lume) îi implică pe cei mici în procesul decizional în cadrul școlii, astfel copilul este susținut încă de la o vârstă fragedă să se exprime, să înțeleagă că opinia lui contează.
Așa că este normal să ne întrebăm copilul dacă i-a placut la școala, grădiniță sau la locul de joacă, dacă își dorește ca anumite lucruri să se întâmple, altfel cerându-i detalii și comentând împreună pe marginea lor, întrebări despre ce îl influențează pe el în activitățile lui zilnice, întrebări despre ce simte el și cum vede diversele situații cu care se întâlnește. Mărturia unui copil în vârstă de 5 ani pe care l-am întrebat de ce consideră el jucăria X cea mai bună prietenă a sa, a fost următoarea: „ păi ea este singura care mă ascultă când îi povestesc ceva și uite cum râde, da, este singura care râde și mă ascultă...”.
Cei mai mulți nu-și cunosc copilul decât prin prisma cadrelor diactice, prin prisma psihologului/consilierului școlii dacă este cazul și alteori chiar prin prisma povestirii unor vecini care l-au văzut făcând nu știu ce năzbâtii, iar povestea copilului parcă nici nu există. Chiar și atunci când vă minte, copilul vostru are un motiv pentru care ascunde un anumit lucru, aflați care este acel motiv și lucrați la asta împreună, creeați o relație autentică părinte-copil pentru că în funcție de acest lucru, copilul va învăța pe viitor să lege relații.
Dragi părinți, poate că în lumina acestor informații vom reuși să ne înțelegem mai bine propriii noștri copii, vom putea să alegem modul prin care îi putem privi și poate chiar să adoptăm atitudini noi care să ne ajute să ne apropiem cât mai mult de realitatea propriului copil. Să putem vorbi sincer și să-i putem spune că poate în anumite momente nu am luat cele mai bune decizii, că este normal să greșim. Naura copilului ne uimește întodeauna, astfel că de cele mai multe ori reușim să învățăm chiar de la el ce înseamnă iertarea. și în plus, este necesar să înțeleagă că a greși are repercusiuni, dar este perfect uman și cele mai multe dintre lucruri pot fi remediate, mai ales dacă ne raportăm la greșelile unui copil 😊.
Așadar, ascultați-vă si priviți-vă prin propriii ochi copilul, astfel veți reuși să îi oferiți acel suport afectiv pentru o dezvoltare frumoasă, pentru că așa cum zicea și Constantin Chiriță „un om frumos este greu de învins ...”